O finala, doua fete si milioane de inimi unite de aceeasi pasiune

E finala unui continent, dar meciul intregii planete. E momentul in care nimic altceva nu mai conteaza. Breaking news, barfe sau transferuri de milioane… toate palesc in fata unui eveniment care, din pacate, se joaca doar o data pe an. Se apropie finala Champions League, iar eu imi amintesc ca si cum a fost ieri meciul ce mi-a ramas imprimat in minte, dar mai ales in inima pentru totdeauna. Am avut norocul sa fiu in tribune la un asemenea eveniment, la care orice microbist viseaza. Nici eu nu am fost convinsa mult timp dupa aceea ca nu a fost doar un vis. Biletul meu, zgariat si jerpelit sta insa marturia unei amintiri de nepretuit in colectia despre care v-am mai povestit aici.Mai 2010. Saptamana dinaintea finalei Inter – Bayern. In redactia de sport de la ProTV, subiectul nr. 1 era daca va reusi Cristi Chivu sa fie primul roman care ridica trofeul la care milioane de fotbalisti doar viseaza. Impreuna cu prietena si colega mea, Ramona Paun, faceam planuri pentru meci si ne gandeam unde sa iesim sambata seara ca sa-l vedem. Era intr-o zi de vineri, n-am cum sa uit… atunci, parca de nicaieri, un coleg ne-a intrebat daca am vrea sa mergem la Madrid pentru finala. Tocmai aflase ca nu mai avea cum sa mearga la meci. M-am uitat scurt la Ramona si apoi i-am raspuns, la unison: “Clar! Le cumparam noi!”

Asta insemna ca MAINE mergem la Madrid. MAINE! Mai erau mai putin de 24 de ore si nu aveam nimic – nici cazare, nici biletele de avion, si doar ma stiti mare calatoare, cu planul facut cu atentie. Parca eram fotbalisti si urma sa inceapa meciul, iar noi nici nu ne daduseram jos din autocar. Atat de puternica era presiunea, dar ne placea la nebunie. Parca deja intrasem in febra meciului.Era deja vineri seara si ne-a aparut o singura varianta de zbor: plecare la 15:00 din Bucuresti si sosire in Madrid la 18:30. Marele meci incepea la 20:45, ora locala. “Ce ne facem, avem timp in 2 ore sa ajungem la stadion?” Intoarcerea era in noaptea meciului. “Hai sa luam biletele, nu dam inapoi!”

Echipate de meci si cu imnul UCL rasunandu-ne in minte inca de la coada pentru check-in, ne rugam ca zborul nostru sa nu aiba intarziere si sa ajungem in tribuna inainte ca mingea finalei sa zboare si ea catre un meci de neuitat.

Patru ore au trecut ca 4 ani, dar am ajuns in orasul – punct-zero al tuturor indragostitilor de fotbal, la timp. Cine crede ca fotbalul inseamna doar ce se intampla pe teren in cele 90 de minute, greseste. Ce energie, cati oameni… jumatate dintre ei in tricouri albastru cu negru si jumatate in alb cu rosu, insa marea de suporteri isi combinase toate culorile si oamenii cantau impreuna de parca erau o singura galerie. Mai era o ora pana la meci. Daca initial ne temeam ca vom rata startul, acum aveam impresia ca avem tot timpul din lume pentru pozele care, oricat ne-am straduit, nu au reusit sa transpuna fidel emotia ce plutea in aer. Nu exista rivalitate pe strazile Madridului si fotbalul pe care il stiam noi era diferit de ce experimentam aici. Seriozitatea nemtilor si pasiunea italienilor se imbratisau la o bere, iar asta a fost prima imagine pe care am vrut sa o imortalizam. Eu, Ramona, un fan Inter si un fan Bayern in aceeasi poza. Desi tocmai se cunoscusera in Spania cu cateva minute inainte ca echipele lor sa joace cel mai important meci din istoria lor, italianul si neamtul pareau prieteni la fel de buni cum eram noi doua.Am luat biletele si ne apropiam de Santiago Bernabeu. In jurul lui – inca un stadion arhiplin si abia ne miscam spre porti. Dar nu mai conta, eram conduse din fundal de cantecele galeriei lui Inter, pentru ca urma sa stam in acelasi sector cu ei. Cu biletele intr-o mana si aparatul foto in cealalta, ne apropiam de primul control. De teama sa nu ratam ceva, ne uitam in stanga si-n dreapta si pozam tot. Madridul era capitala pasiunii si nebunia zecilor de mii de oameni din jurul stadionului ne purta spre locurile noastre din tribuna.

Dupa primul filtru, drumul era mai liber, pentru ca multimea se dispersa spre urmatoarele intrari. “Sa ne verifice mai repede biletele si sa intram odata!”, ne-am zis noi.  “Stai! BILETUL! Il aveam in mana, unde e???” Da, biletul meu la finala Champions League il pierdusem intr-o mare de oameni! Nici n-am simtit cand mi-a scapat in aglomeratia incredibila. Ce puteam sa facem? Ne-am intors si am refacut traseul, in mersul piticului, dribland sutele de picioare care veneau spre noi. Ma gandeam cu groaza cum de mi-se putea intampla asa ceva. Cel mai mare cosmar al unui microbist, asta era. Iar prietenia nu cunoaste ghinioane – Ramona nu intra nici ea daca eu ramaneam afara. Bravo, acum ma simteam de 2 ori vinovata. Sa fi venit pana aici degeaba? Tot norocul de pana acum sa se transforme intr-un ghinion urias? NU! Dupa cateva minute ca si cateva secole si o mie de filme in cap, la 10 metri in spate, biletul meu ma astepta sa imi mai dea o sansa. Pentru ca toti fanii erau cu ochii pe sus, nimeni nu il observase si acum il aveam din nou in mana, ca prin minune. Ba in doua maini! Cine ii mai da drumul pana nu ajung la scaunul meu!!Suntem in tribune. Noi si inca 90.000 de oameni. 90.000 de inimi bat ca una. Vraja de pe strazi s-a mutat in interiorul arenei. Oamenii canta si asteapta sa se declanseze nebunia. Incepe imnul Champions League. E momentul in care simti ca nu e vorba doar despre cei 22 de pe teren si cele 90.000 de pe scaune. E si despre milioanele de oameni care se conecteaza in fata televizorului cu un moment unic ce nu poate fi masurat in adjective sau in bani. Incepe meciul.Ce galagie! Este fabulos cum forfota de pe strazi a crescut treptat si a atins apogeul in momentul in care s-a dat lovitura de start. Oare poate urma ceva mai tare de atat ca nivel de vibratie? O, da! Un gol! Sa nu uitam ca norocoasele de serviciu au nimerit in galeria Inter-ului si au trait senzatia asta chiar din miezul polului bucuriei. Vecinii ne-au luat in brate, ne-am facut poze cu totii, am impartit floricele si am omorat aparatul foto. Bateria, desigur. Si inca un gol, Inter e campioana Europei! Mourinho face plecaciuni in fata galeriei noastre (imi permit sa o numesc asa dupa cat am cantat pentru Inter, vreau – nu vreau), iar Chivu face turul de onoare cu steagul Romaniei pe umeri. Visam sau am trait noi pe viu asa ceva?Parca adineauri eram in redactie si ne gandeam unde sa vedem meciul, imnul Champions League suna odata cu  telefonul colegului Vadim, iar acum cateva secunde pierdusem biletul in multime, la doi metri de intrarea in stadion. Nu ne mai vine sa plecam. Chiar daca trebuia sa fim deja in drum spre aeroport, ramanem in stadion pana se goleste. E momentul nostru si al altor milioane de suporteri care s-au bucurat de fotbal in cel mai frumos meci pe care il poti vedea intr-o viata – finala UEFA Champions League.